POVESTEA de DUMINICĂ: Principiul separării, sau de ce erau atâtea ritualuri în Vechiul Testament
În anii de după Revoluție, a existat obiceiul (obicei care se păstrează și astăzi, chiar dacă nu cu aceeași intensitate) de a se ieși în parcuri pentru a împărtăși oamenilor Evanghelia. O modalitate extrem de atractivă și interactivă era purtarea unei brățări cu mărgeluțe de diferite culori: negru, roșu, alb, verde și albastru.
Fiecare culoare avea o semnificație și reprezenta un segment din Vestea cea Bună: negrul simboliza păcatul, roșul – sângele jertfei lui Hristos, albul – curățirea oferită prin credință, verdele – viața nouă trăită în El, iar albastrul – destinația cerească. Lucrurile păreau foarte simple și ne dădeau impresia că am găsit formula universală de a comunica Evanghelia oricărui om, indiferent de gradul de educație pe care îl avea.
Lucrurile aveau să se schimbe când am întâlnit niște misionari din Peru, care ne-au explicat că ceea ce credeam noi era complet eronat. Eroarea se baza pe falsa presupunere că fiecare individ de pe glob poate înțelege simbolistica acelor culori. Ei ne-au arătat că, pentru băștinașii din pădurea amazoniană, această metodă nu era nici pe departe una potrivită, ei neavând bagajul cultural necesar înțelegerii semnificației mărgelelor și nici obișnuința de a abstractiza adevărurile ascunse în spatele culorilor. Așa cum un copil nu poate să treacă imediat la scrisul literelor și la citit, și oamenii aceștia aveau nevoie de pași pregătitori pentru a pricepe adevărul Evangheliei.
Cu această introducere, aș dori să ne uităm la pasajele din Vechiul Testament care astăzi ne par bizare, mai ales dacă le comparăm cu învățăturile Noului Testament. Pentru început, trebuie să reținem că Dumnezeu nu S-a schimbat brusc, peste noapte. Principiile prezente în Vechiul Legământ rămân valabile și în Noul Legământ, și anume: să-L iubești pe Dumnezeu și pe aproapele tău ca pe tine însuți. Ce s-a schimbat a fost doar forma în care se manifestă acestea. Dacă în trecut cadrul îl reprezenta poporul evreu, în prezent principiile se aplică întregii umanități.
Această progresie a fost necesară pentru că lumea era în copilăria ei și avea nevoie să învețe anumite principii fundamentale: al separării, al selecției, al discernământului și al dedicării. Pentru cititorul Vechiului Testament va fi evident că un cuvânt-cheie, prezent în toate cărțile care alcătuiesc acest întreg, este cel al sfințeniei, definită ca separare, puritate și dedicare față de Dumnezeu.
Iată de ce la început, pentru a fixa aceste concepte care poate nouă ne par extrem de evidente, S-a folosit de interdicții și reguli care aveau ca scop tocmai crearea unei conștiințe a sfințeniei în poporul ales, poporul evreu, conștiință care mai apoi avea să fie răspândită în întreaga lume. Dumnezeu a ales un singur popor (Israel) nu din exclusivism, ci ca pe un „laborator” în care să cultive sfințenia, cu scopul final ca, prin ei, să binecuvânteze toate neamurile pământului (așa cum îi promisese deja lui Avraam în Geneza 12:3.
Iată de ce a cerut practicarea circumciziei ca marcă a legământului făcut cu El, respectarea Sabatului (semn al adevăratului Creator) și, mai ales, regulile legate de alimentație și căsătorie. Distincția făcută între ce se putea mânca și ce nu trebuia să-i învețe că „nu tot ce zboară se mănâncă”.
Pe lângă aspectul sanitar (o populație care trăia în deșert nu putea asigura conservarea fructelor de mare sau a cărnii de porc, viețuitoare care trăiesc în medii nu tocmai salubre și care pot fi infestate cu paraziți), legile respective urmăreau formarea unui tipar de gândire: că anumite lucruri sunt bune, pe când altele nu; că unele lucruri sunt permise, iar altele nu.
Restricțiile alimentare creau, în plus, o barieră puternică în calea socializării cu alte popoare (pentru că cea mai comună formă de socializare este la masă), împiedicând poporul evreu să se amestece cu alte neamuri și să se contamineze cu modul de gândire idolatru. Tot așa, și restricția căsătoriei cu alte neamuri idolatre avea ca scop păstrarea unui cadru în care valorile transmise puteau fi păstrate nealterate și duse mai departe către generația următoare.
Odată cu venirea lui Isus, cu întruparea Creatorului, s-a considerat că aceste elemente ritualice își atinseseră obiectivul, realizându-se un transfer către o sfințire văzută ca separare în gând, vorbă și faptă. Astfel, circumcizia devine o dedicare interioară a celui care a înțeles că este păcătos și a crezut în jertfa lui Hristos. De asemenea, la restricțiile alimentare s-a renunțat, deoarece ceea ce gândim, simțim și, mai ales, felul în care reacționăm și acționăm este cu mult mai important decât ceea ce băgăm în gură. Cu alte cuvinte, conceptul de separare a rămas, dar el se aplică acum valorilor interioare, nu formelor exterioare.
Privind înapoi la experiența din parc și la lecția misionarilor din Peru, înțelegem mai bine pedagogia divină. Dumnezeu nu a oferit omenirii o „rețetă universală și instantanee”, ci a coborât cu răbdare în „pădurea amazoniană” a neștiinței noastre. Ritualurile Vechiului Testament au fost abecedarul fizic prin care o lume aflată în copilărie a învățat să citească sfințenia.
Astăzi, eliberați de litera legilor alimentare sau a barierelor etnice, provocarea noastră nu este mai mică, ci mai profundă: să păstrăm intactă esența separării de rău, înțelegând că adevărata brățară a credinței nu se mai poartă la încheietura mâinii, ci este gravată direct în inima noastră.
Înțelegerea acestei progresii spirituale ne oferă o cheie vitală pentru trăirea credinței în secolul XXI. Ea ne avertizează împotriva pericolului de a cădea din nou în legalismul formelor exterioare lipsite de viață. Sfințenia nu mai este dictată de ceea ce avem în farfurie sau de respectarea rigidă a unor zile de calendar, ci de calitatea relațiilor noastre, de puritatea gândurilor și de măsura iubirii față de aproapele.
Provocarea creștinului modern este să rămână „separat” de spiritul distructiv al lumii, rămânând în același timp profund conectat la nevoile ei, exact așa cum a făcut Hristos.
În concluzie, Vechiul și Noul Testament nu se contrazic, ci se completează ca două etape firești ale aceleiași școli divine. Ritualurile complexe din vechime au fost un instrument pedagogic temporar, dar absolut necesar pentru a pregăti terenul. Odată ce omenirea a absolvit această școală a formelor exterioare, Hristos ne-a chemat la maturitate spirituală. Principiul separării rămâne pilonul central al credinței, însă miza s-a mutat definitiv acolo unde a fost mereu scopul final al Creatorului: în interiorul ființei umane.
Autor: Mihail Tudor Gavrila
Sursa: