Unde ne îndreptăm când politica ne dezamăgește?
Au loc alegeri. Apare un nou lider. Se fac promisiuni. Așteptările cresc. Susținătorii sărbătoresc. Criticii se plâng. Comentatorii fac speculații. Iar pentru o scurtă vreme, pare că a început un nou capitol.
Apoi își face apariția realitatea. Acesta nu este cinism. Este, pur și simplu, istorie.
Fiecare generație pare tentată să creadă că liderul potrivit, partidul potrivit sau politica potrivită vor rezolva, în sfârșit, cele mai profunde probleme ale societății. Privim spre politică în speranța că ne va aduce siguranță, prosperitate, dreptate și stabilitate. În multe privințe, acest lucru este de înțeles. Politica este importantă. Deciziile luate în parlament ne influențează școlile, spitalele, comunitățile, economia și nenumărate aspecte ale vieții de zi cu zi.
O guvernare bună este un dar. O guvernare rea ne amintește că trebuie să ne rugăm. Însă, deși politica este importantă, ea nu a fost niciodată menită să poarte povara celor mai profunde speranțe ale noastre. Adesea, de aici începe dezamăgirea. Problema nu este politica în sine. Problema este că ne așteptăm ca politica să facă ceea ce nu poate face.
Guvernele pot adopta legi, dar nu îi pot face pe oameni buni. Pot îmbunătăți sistemele, dar nu pot înlătura egoismul. Pot construi drumuri, dar nu pot forma caractere. Pot spori prosperitatea, dar nu pot garanta pacea.
Marea provocare cu care se confruntă omenirea nu a fost niciodată doar una politică. A fost întotdeauna una personală. Cu mulți ani în urmă, scriitorul G.K. Chesterton a fost întrebat: „Ce este în neregulă cu lumea?” Răspunsul său a fost dezarmant de simplu: „Stimate domn, eu sunt.”
Acest răspuns pune capăt unei multitudini de dispute politice. Cea mai profundă problemă a lumii nu se află pur și simplu „acolo, în exterior”. Ea se află și „aici, în interior”. Se găsește în inima fiecărui om. Biblia a fost întotdeauna reconfortant de realistă în această privință. Ea ne învață că toți avem defecte. Ceea ce înseamnă că fiecare instituție pe care o creăm va avea, la rândul ei, defecte. Firme. Școli. Biserici. Guverne. Oriunde se adună oameni, imperfecțiunea nu întârzie să apară.
Una dintre cele mai sigure presupuneri pe care le poți face în viață este aceasta: dacă sunt implicați oameni, mai devreme sau mai târziu va apărea și dezamăgirea. Iar politicienii nu fac excepție.
Înainte ca cineva să mă acuze că sunt împotriva politicii, permiteți-mi să clarific un lucru. Creștinilor ar trebui să le pese de societate. Ar trebui să votăm. Ar trebui să ne rugăm pentru conducătorii noștri. Ar trebui să urmărim dreptatea, să îi apărăm pe cei vulnerabili și să contribuim în mod pozitiv la viața publică.
Biblia ne spune să ne rugăm pentru cei aflați în poziții de autoritate. Dar nu ne spune niciodată să îi venerăm. Psalmistul scrie: „Nu vă încredeți în cei mari, în fiii oamenilor, în care nu este ajutor.” (Psalmul 146:3). Aceasta nu este o poruncă de a ne retrage din societate, ci un avertisment cu privire la încrederea pusă în cine nu trebuie. Politica este importantă. Dar politica este un salvator jalnic.
Urna de vot este importantă. Poate tocmai de aceea dezamăgirea politică poate fi atât de dureroasă. Adesea, fără să ne dăm seama, le-am cerut politicienilor să poarte speranțe pe care numai Dumnezeu le poate purta. Ne așteptăm ca ei să ne ofere certitudine într-o lume nesigură. Ne așteptăm să rezolve probleme adânc înrădăcinate în natura umană. Ne așteptăm să creeze un fel de paradis pământesc. Însă niciun prim-ministru, președinte, parlament sau partid politic nu a reușit vreodată să facă acest lucru. Și nici nu va reuși.
Credința creștină ne oferă ceva diferit: speranță fără iluzii. Ea ne îndeamnă să ne implicăm cu seriozitate în viața societății, amintindu-ne în același timp că încrederea noastră supremă se află în altă parte. Speranța noastră nu se bazează pe sondajele de opinie. Nu este garantată de rezultatele alegerilor. Nu este determinată de cine ocupă Downing Street, Westminster, Casa Albă, sediile puterii de la Bruxelles, Kremlinul, New Delhi, Beijingul sau orice alt centru al puterii pământești.
Speranța noastră este ancorată în Isus Hristos.
Prim-miniștrii se schimbă. Guvernele se schimbă. Politicile se schimbă. Opinia publică se schimbă. Dar Isus Hristos este „același ieri, astăzi și în veci” (Evrei 13:8). Acest adevăr le oferă creștinilor o perspectivă aparte. Ne poate păsa profund fără să fim acaparați. Putem avea opinii diferite fără să devenim dezagreabili. Putem lucra pentru schimbare fără să ne punem credința în ea. Putem înfrunta nesiguranța fără să ne pierdem speranța.
Și poate că tocmai de aceasta are nevoie lumea noastră tot mai neliniștită. Nu de și mai multă indignare. Nu de și mai multă dezbinare în tabere. Nu de și mai multă disperare. La urma urmei, indignarea nu este adesea decât furie în căutarea unui public. Iar cinismul, deși este la modă, nu a rezolvat niciodată nicio problemă. Lumea noastră are nevoie disperată de o temelie mai adâncă, de o speranță mai statornică și de o încredere mai puternică.
Așadar, atunci când politica ne dezamăgește, spre cine ne îndreptăm? Nu spre cinism. Nu spre disperare. Nu spre o frustrare fără sfârșit. Ne îndreptăm spre Hristos — Cel care nu Își încalcă niciodată promisiunile, Cel al cărui caracter nu se schimbă niciodată, Cel a cărui înțelepciune este desăvârșită, a cărui dragoste este statornică și ale cărui planuri nu pot fi zădărnicite.
Fiecare scrutin ne amintește că politica este importantă. Fiecare dezamăgire ne amintește că politica nu deține autoritatea supremă. Căci, deși politicienii ne pot face uneori să dăm nedumeriți din cap, Dumnezeu nu ne lasă niciodată să ne întrebăm dacă putem avea încredere în El.
În ultimă instanță, istoria nu se află în mâinile politicienilor. Istoria se află în mâinile lui Dumnezeu. Iar aceasta este, într-adevăr, o veste foarte bună.
Articol scris de J. John, pentru Philo Trust
Sursa: Christian Daily
Sursa: