POVESTEA de DUMINICĂ: Filmul Fjord, o imagine în oglindă
Ieri am fost să vizionez Fjord. Pe Cristian Mungiu îl remarcasem din alte filme realizate de el, unul dintre acestea câștigând în 2007 marele premiu de la Cannes.
Cunoșteam povestea de bază. Este vorba despre cazul mediatizat al familiei Bodnariu, căreia autoritățile norvegiene i-au confiscat copiii pentru câteva luni. Aceștia au fost înapoiați după puternice presiuni internaționale.
Eram curios cum va construi regizorul narațiunea. M-am întrebat care va fi viziunea lui, ce interpretare va da evenimentelor și cum mă va provoca emoțional și intelectual.
Pot să spun că a surprins foarte bine anumite aspecte. Sunt detalii care ne pot da de gândit, pentru că ne fac să ne analizăm felul în care ne educăm copiii, dar și modul în care statul se implică în viața noastră.
O familie între tradiție și integrare
Pe scurt, este vorba despre o familie de creștini evanghelici. El, român din București; ea, norvegiană. Au cinci copii: patru mai mari și un bebeluș. Decid să se mute în Norvegia după moartea părinților soțului. Voiau să fie ajutați de familia soției în creșterea copiilor.
Este o familie iubitoare, dar destul de strictă. Nu le permit copiilor accesul la internet, pentru a nu prelua exemple negative. Impun limite și cer socoteală, iar abaterile sunt disciplinate imediat. Copiii sunt bine-crescuți, empatici, iar fata cea mare știe să cânte la pian.
O vecinătate complexă
Vecinul lor este chiar directorul școlii la care merg copiii. Acesta are o familie nefuncțională, cu o relație tensionată între soți.
Fiica lor este scăpată de sub control. Este rebelă, are nevoie de psiholog, are tendințe suicidale și un limbaj inadecvat. În plus, tatăl directorului – bunicul fetei – trăiește o dramă proprie, fiind imobilizat în cărucior după ce soția s-a sinucis.
Întâlnirea celor două familii are un efect benefic asupra fetei norvegiene. Ea descoperă în copiii familiei creștine un echilibru și o empatie autentică. Contactul cu aceștia o liniștește, lucru observat și apreciat de mama ei.
Totul părea liniștit. Soțul lucra ca IT-ist, soția la morgă, amândoi crescându-și copiii după propriile valori.
Momentul declanșator: ruptura echilibrului
Echilibrul a fost rupt într-o zi, la ora de sport. Învățătoarea observă la gâtul fetei celei mari o vânătaie.
Fata avusese o altercație cu fratele ei în acea dimineață. Cu o zi înainte, ambii fuseseră pedepsiți pentru o boacănă.
Imediat, profesoara anunță serviciul de asistență socială. Urmează o anchetă sumară, în care copiii sunt întrebați dacă primesc pedepse fizice. După ce recunosc că au mai primit câte o palmă la fund când erau mici, autoritățile decid reținerea lor.
Se declanșează procedura prin care și ceilalți copii, inclusiv sugarul, sunt luați și dați unor familii surogat.
Coșmarul birocratic și presiunea asupra familiei
Părinții sunt acuzați de abuz și violență fizică, riscând închisoarea. Tatăl este chemat la poliție pentru a semna o declarație de recunoaștere a vinovăției.
El refuză să semneze o minciună, explicând că a intervenit doar pentru a-i proteja pe copii de pericole (precum aragazul încins). Este somat însă să semneze dacă vrea să se întoarcă acasă.
Coșmarul abia începe. Părinții trebuie să treacă prin două procese: unul penal și unul civil.
Avocata lor inițială nu reușește să înțeleagă disperarea tatălui. Nu îl poate face să se încadreze în tiparele norvegiene de calm și reținere. În final, ea îi abandonează.
Victoria prin comunitate
Disperați, apelează la vecina lor, soția directorului școlii, care studiase dreptul. Ea acceptă să-i reprezinte și schimbă ordinea proceselor, ceea ce îi ajută pe soți.
Dezamăgit de justiția norvegiană, tatăl cere sprijinul comunității creștine din România. Se creează o presiune diplomatică și mediatică imensă. Cei doi reușesc să-și primească copiii înapoi.
Este însă o victorie temporară. În fața autorităților, ei rămân vinovați. Înțelegând riscurile enorme – închisoarea și separarea definitivă de copii –, decid să părăsească Norvegia pentru a se întoarce în România.
O confruntare între două viziuni
Filmul pune față în față două feluri de gândire:
Familia conservatoare: Bazată pe credință, respect și disciplină. Uneori închistată, dar dispusă la schimbare, înțelegând că le trebuie copiilor și o libertate necesară pentru a descoperi lumea.
Sistemul social: Un mecanism care nu dă socoteală nimănui și se consideră infailibil.
Filmul ridică întrebări fundamentale: Până unde merge disciplinarea și unde începe abuzul fizic? O palmă la fund este abuz? Nu cumva abandonarea emoțională este o formă mai gravă de abuz?
Ipocrizia sistemului
Niciun moment nu este mai sugestiv decât cel în care se cere un CT pentru bebeluș, considerat o procedură radiativă extremă, dar impusă ca preț pentru întoarcerea acasă.
Când mama, tatăl și avocata acceptă, sistemul creează noi bariere birocratice: semnături, programări, aprobări de la mama surogat. Este portretul unui sistem care pretinde că urmărește binele copilului, dar îi tratează pe oameni ca pe niște simple mărfuri.
În fața unui astfel de sistem, individul nu poate face față singur. Comunitatea și solidaritatea sunt singura salvare. Într-o societate cu valori atât de antagonice, plecarea rămâne, uneori, singura soluție pentru a-ți salva familia.
Fiecare spectator va privi filmul prin propria lentilă. Acestea sunt ideile sugerate mie și sunt bucuros să aud și alte opinii.
Ce părere ai despre abordarea regizorului asupra acestui caz sensibil? Te invit să continuăm discuția în comentarii.
Autor: Mihail Tudor Gavrila
Sursa: