De la mânăstire la Hristos – Daniel Purece
26 Aug, 2013

De la mânăstire la Hristos – Daniel Purece

Probabil mulți ați ascultat sau ați citit mărturia fratelui Daniel. Totuși, mai sunt încă mulți oameni care vor fi zidiți spiritual de această mărturie. Articol preluat cu permisiune de pe asociatiapreotilorconvertitisauldintars.wordpress.com. Mulțumim fratelui Cristi Florea pentru colaborare. Dumnezeu să vă binecuvinteze! „M-am născut pe data de 30 Aprilie 197 în județul Constanța în localitatea mixtă turco-română, Independența. Copilăria mi-am petrecut-o în mijlocul familiei, dar și cu copiii din sat. Școala primară am făcut-o în comună, iar de la vârsta de 14 ani am plecat în Constanța la liceu. Mi-a placut să studiez, să-mi antrenez mintea cu literatură și astfel frecventam foarte des biblioteca. Mă țin minte că uneori veneam acasă cu două sacoșe de cărți asigurându-mă că am ce lectura pentru multă vreme. Printre cărțile citite erau unele de factură ateistă, cărți care-L negau pe Dumnezeu. Ele spuneau că Dumnezeu nu există, că este doar în închipuirea oamenilor bătrâni, slabi și bolnavi care au nevoie de un sprijin care să vină de undeva din afara lor. Și fără să-mi dau seama aceste învățături s-au încuibat și în mintea mea de tânăr adolescent. Într-o zi, fiind la mine în comună, m-am întâlnit cu părintele ortodox al satului, pe care l-am întrebat direct – Părinte, există Dumnezeu? El mi-a răspuns -Dane, Dumnezeu există și-ți aduc cărți care dovedesc existența Lui. În replică, i-am spus- Și eu îți aduc, părinte, dovezi că Dumnezeu nu există. Pentru a mă edifica am citit o duzină de cărți. Azi când mă gândesc la acest episod din viața mea, îmi plâng necredința, dar plâng și necredința a milioane de români care-și zic că sunt creștini ortodocși, dar care nu cred că există Dumnezeu. Printre ei eram și eu odinioară… În anul 1994 a avut loc o evanghelizare la noi în localitate, evanghelizare organizată de Fundația Filipus de la Sibiu. Fiind acasă, văzând cum lumea din sat merge puhoi la căminul cultural, m-am dus și eu cu ei. Punctul de atracție al evanghelizării era prezentarea filmului „Isus din Nazaret”. Oamenii erau dornici de filme fiindcă de când a căzut comunismul, la noi în sat nu a mai rulat nici un film. Înainte se dădeau filme și cele mai îndrăgite erau cele indiene. În timpul derulării filmului, când prin fața noastră treceau acele scene groaznice care Îl prezentau pe Domnul bătut, scuipat, apoi mort pe o cruce între cei doi tâlhari, nimeni nu schițase vreun gest de compasiune, n-am văzut pe nimeni să plângă așa cum îi vedeam în copilăria mea că plângeau la filmele cu Vandana sau cu Raj Kapur. După ce s-a predicat Cuvântul, predicatorul a făcut chemare la pocăință și toți cei din cămin s-au ridicat în picioare ridicând o mână către pastor. Dintre toți, eu am rămas nepăsător pe bancă, neschițând nici un gest, zicându-mi în sine că eu n-am nevoie de Dumnezeu, fiindcă în primul rând nu cred în El și în al doilea rând nu sunt nici bătrân și nici bolnav. Pastorul mi-a văzut indiferența și m-a întrebat dacă nu vreau să-mi predau și eu viața lui Dumnezeu. În mod direct i-am răspuns cu un nu hotărât. La ușa căminului cultural îi aștepta pe consăteni preotul satului care nu mai văzuse niciodată atâția oameni adunați la un eveniment religios în satul lui. Preotul începuse să-i amenințe pe oameni că nu le va mai face slujbele de botez, de cununie, de spovedanie, de înmormântare dacă vor cocheta cu ideile pocăiților. Chiar striga că nu o să le mai dea împărtășania nici chiar pe patul de moarte dacă îi vor primi pe acești oameni în casele lor. Oamenii, însă, nu-l prea băgau în seamă fiindcă nu mergeau la spovedanii și împărtășanii decât dacă trebuiau să se căsătorească sau pe patul de moarte. În restul anului biserica era frecventată de vreo 3-4 persoane bătrâne. Printre ultimii am ieșit și eu și când m-a văzut preotul a făcut ochii mari și m-a întrebat: - Dane, doar nu ai și tu de gând să te duci la sectari, doar nu te-au convins și pe tine. Adevărații sfinți sunt la mânăstire, Dane, nu la sectari! Atunci iritat i-am răspuns - Părinte, pe mine nu mă conving nici sectarii, dar nici dumneata. Pe mine m-au convins comuniștii. Când s-au întâmplat acestea eram deja trecut de 20 de ani. M-am întors înapoi la Constanța și de acolo am plecat în diferite locuri muncind cu o echipă în construcții. Aveam câțiva prieteni cu care lucram și cu care seară de seară mă distram în toate modurile posibile. Așa mi-am cheltuit viața și banii, zi de zi, lună de lună, an de an. Gândeam despre mine că eu sunt dumnezeul meu, că dacă am bani și putere aici este raiul pe pământ. Nu mai tânjeam după un altul. Eram creștin ortodox, botezat de părintele nostru din sat, cuprins în statistica pe țară ca fiind dintre cei 86% de credincioși cu care se lăuda patriarhia română, fără să știe că doar 3% sunt cu adevărat practicanți, restul atei și „habarniști”, oameni exact ca și mine. La vârsta de 29 de ani mi-am serbat ziua de naștere într-un restaurant cu prieteni și prietene, dansând pe mese și făcând toate destrăbălările din firea aceasta. Când m-am trezit din aburii alcoolului, din fumul țigărilor și al patimilor, conștiința, care este prezența lui Dumnezeu în om, nu-mi dădea pace și îmi aducea în fața ochilor mei nimicnicia vieții mele fără scop și direcție. Am ajuns la concluzia că aveam viața distrusă și că dacă o voi continua așa, nu peste multă vreme ori voi fi într-o pușcărie ori sub lespedea grea a vreunui mormânt. Atunci mi-am adus aminte de ceea ce-mi spusese părintele în urmă cu aproape 10 ani – că pe adevărații sfinți îi găsești în mânăstire, că doar acolo se nevoiesc oamenii pe calea perfecționării vieții și că doar acolo se trăiește o viață îmbunătățită pe acest pământ. Gândul mi-a fugit spre mânăstire, dorind să-mi fac rânduială în viața mea. Nu mai fusesem niciodată la o mânăstire, prea mult habar nu aveam eu de ce se întâmplă acolo, dar pentru că doream să-mi pun viața în rânduială, am zis în sinea mea că acolo ar fi cel mai potrivit loc în care să merg pentru o vreme. Mi-am luat rămas bun de la prieteni, dar și de la prietena mea care avea speranța că mă voi căsători cu ea, și am plecat așa, la întâmplare, prin țară. Am găsit în drumul meu o mânăstire și m-am oprit la ea. Aceasta se numește Crucea de leac din localitatea Coșlogeni, jud.Călărași. Acolo este o cruce veche din piatră care se mai ține pe verticală, fiind ținută cu lanțuri grele. Legenda care circulă prin popor spune că această cruce ar fi ieșit din pământ și că ar crește în neștire dacă n-ar fi legată cu lanțuri și în plus de asta, din ea curge mir, adică ulei frumos mirositor. Asta e o minune dublă de la Dumnezeu – spun oamenii și astfel mânăstirea e vizitată în mare număr de muritori amatori de senzațional, de minuni. Adevărul, însă, este altul. Crucea aceea e ținută cu lanțuri datorită vechimii ei și implicit a pericolului de a se dărâma, iar mirul care curge din ea e pus acolo de un călugăr care face aceasta aproape în fiecare dimineață, știind că, dacă la mânăstire nu se fac ceva minuni, aceea mânăstire nu prea e vizitată și astfel e una săracă. Am început să cunosc obștea călugărilor de acolo și în scurt timp am ajuns la concluzia că într-o covârșitoare proporție cei ce erau acolo veniseră exact ca și mine, pentru a-și pune ordine în viață ori pentru a uita de viață. Aici erau oameni care suferiseră dezamăgiri sentimentale, neîmplinire în viața socială, oameni nebăgați în seamă, oameni cu eșecuri în afaceri, oameni certați cu legea și multe altele. Când am început să merg cu oile mânăstirii, starețul mi-a pus în raniță, pe lângă merinde, o carte a Psalmilor și o alta de rugăciuni. Și pentru că nu aveam ce face toată ziua, pentru a-mi trece mai ușor timpul, am început să citesc cartea Psalmilor și în ea am găsit o comoară. Am văzut după câteva lecturi cum cartea Psalmilor cuprinde în sine tot ce este mai folositor în toate. Ea profetizează pe cele viitoare, face aluzii istorice, dă legi pentru viață, arată ce trebuie să facem și, ca să spunem într-un cuvânt, este o adevărată comoară de învățături bune care pune la îndemâna fiecăruia, după sârguința lui, tot ceea ce îi este de folos. Ea vindecă rănile vechi ale sufletului și aduce cât se poate de grabnic însănătoșirea celui de curând rănit. Îngrijește pe cel bolnav și păstrează întreg pe cel sănătos”, după cum spunea odinioară Vasile cel Mare. Sfântul Ioan Gură de Aur considera Psaltirea drept o comoară de învățături, o carte pe care oricine o poate cerceta. El zice: “Dacă ești sărac și din pricina sărăciei n-ai cu ce să-ți cumperi cărți sau dacă ai cărți și n-ai timp să le citești, ia aminte numai la răspunsurile psalmilor pe care i-ai auzit aici, nu o dată, nu a doua oară, nu a treia oară, ci de foarte multe ori vei simți o mare mângâiere. Ai să vezi ce tezaur ne scoate la iveală această ascultare. Să nu-mi spună cineva: “Înainte de explicarea lor nu le pot cunoaște puterea, căci chiar înainte de tălmăcire, ascultarea lor îi face înțeleși de oricine”. Așa s-a întâmplat și cu mine. Am intrat într-un univers spiritual care mă făcuse atât de curios în a-L cunoaște pe Dumnezeu încât toată necredința mea căzuse fără să-mi dau seama. În sufletul meu gol și pustiu se născuse o sete după ceva ce încă nu puteam să-mi dau seama. Ceea ce m-a impresionat profund era că David, după ce a păcătuit, a primit de la Dumnezeu iertare de păcate și că această iertare i-a confirmat-o Dumnezeu în cugetul lui. Atunci am văzut că păcatul este ceva grav și că viața nu se poate pune în rânduială dacă nu ai trecutul curat. Îl vedeam pe David psalmistul conștient că este supus greșelii și că cere de la Dumnezeu iertarea păcatelor. Sugestiv în acest sens este psalmul 50 unde psalmistul își recunoaște păcatul grav săvârșit, dar este încrezător în bunătatea lui Dumnezeu: “Căci îmi cunosc fărădelegea și păcatul meu este pururea înaintea mea. Dar Tu care cunoști adevărul, arată-mi tainele înțelepciunii Tale. Stropește-mă cu isop și mă voi curăți. Spală-mă și mai vârtos decât zăpada mă voi albi, întoarce-Ți fața Ta de la păcatele mele și toate fărădelegile mele șterge-le”. În clipe de grea încercare, când necazurile pentru păcate i-au copleșit sufletul, psalmistul cere ușurare simțindu-se istovit de suferință. Ridicarea din adâncul necazurilor este cerută și cu scopul de a se învrednici din nou de posibilitatea de a-L preamări pe Dumnezeu: “S-a umplut sufletul meu de răutăți și viața mea s-a apropiat de iad. Socotit am fost cu cei ce se coboară în groapă; ajuns-am ca un om neajutorat, lăsat între cei morți. Dar, oare se vor cunoaște întru întuneric minunile Tale și dreptatea Ta în pământ uitat? Pentru ce, Doamne, lepezi sufletul meu și întorci fața Ta de la mine?” (Ps. 87, 3, 4, 13, 15). El știe că iertarea păcatelor poate fi adusă numai de o căință sinceră. De aceea, înfățișează înaintea lui Dumnezeu căința sa și stăruie să nu fie trecut cu vederea, pentru că se întoarce cu deplină nădejde și cu smerenie: “Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă, să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta. Căci către Tine, Doamne, Doamne, am ridicat ochii mei, spre Tine am nădăjduit să nu iei sufletul meu” (Ps. 140, 1, 2, 8). “Strigat-am către Tine, Doamne, zis-am: Tu ești nădejdea mea, partea mea ești în pământul celor vii. Ia aminte la rugăciunea mea că m-am smerit foarte” (Ps. 141, 5). Pentru ca pocăința să fie eficientă, psalmistul solicită ca Însuși Dumnezeu să-i vină în ajutor, oprindu-l de la rău: “Pune, Doamne, paza gurii mele și ușă de îngrădire împrejurul buzelor mele. Să nu abați inima mea spre cuvinte de vicleșug ca să-mi dezvinovățesc păcatele mele” (Ps. 140, 3-4). De atunci aș putea spune că a început procesul pocăinței mele. Văzând viața celor din mânăstire am fost tare dezgustat că nu vedeam în cei ce ne conduceau o viață schimbată, îndreptată după Cuvântul lui Dumnezeu. Păcate mari se ascundeau sub sutana celor ce ,,purtau chipul îngeresc, a celor care depuseseră jurămintele sau voturile monahale. Pe cei simpli, pe novici nu-i judecam fiindcă erau niște năpăstuiți ai sorții ca și mine, oameni care-și căutau liniștea într-o chilie de mânăstire, dar pe stareți și episcopi nu-i puteam înțelege. Circula o vorba prin mânăstire – că dacă te atingi de masa altarului orice păcat este curățit fiindcă locul în care stai este sfânt. Și dacă locul este sfânt atunci locul sfințește omul… În jurnalul meu am început să scriu un capitol intitulat ,,Viața monahală din ziua de azi”, în care scrisesem ce mari păcate se întâmplau în mânăstire și cum în aceste locuri sunt aceleași stări și fapte ca în lumea de dincolo de ziduri. Îmi era frică să nu fiu corupt de cineva și astfel am plecat la o altă mânăstire și apoi la alta, căutând un loc în care se poate trăi frumos și discuta despre lucruri spirituale care acum mă preocupau. Am rămas uimit să constat că preocuparea de căpătâi a a mânăstirilor erau construcțiile, afacerile, obligația de a merge la slujbe în mod formal, și nu împărtășirea adevărurilor lui Dumnezeu. Nu se ținea în mânăstire niciodată un studiu bazat pe Biblie și în majoritatea mânăstirilor bibliotecile lipseau cu desăvârșire. Biblia nu se studia niciodată. În această atmosfera am început să-L caut pe Dumnezeu, să văd dacă El este și să strig că există. Apoi, dacă există, să-mi ofere și mie binecuvântările Lui. La ultima mânăstire în care am stat mi se spunea ,,sfântul Daniel de la Constanța”, fiindcă împărțeam tot ce aveam cu săracii, dorind să-l impresionez cu ceva pe Dumnezeu și să fac fapte bune pentru iertarea păcatelor. Odată am fost plecat la o femeie săracă din satul Roseti ca să o ajut la refacerea unui zid care i se surpase și era în pragul ierni. Fiind plecat din mânăstire starețul mi-a umblat prin lucrurile personale și uitându-se în jurnalul meu a văzut ca erau unele însemnări despre persoana sa. Așa de tare s-a supărat încât la întoarcerea mea mi-a spus sa plec din mijlocul lor fiindcă eu nu sunt unul de-al lor. Supărat am plecat din mânăstire, repetându-mi continuu cuvintele starețului ,,că eu nu sunt de-al lor”. Am fost găzduit la un prieten pentru o vreme. Aici am primit vestea că starețul mă acuza de furt, faptă pentru care am fost alungat din mânăstire, justificând astfel lipsa mea de la mânăstire cu o minciună. Adevărul, însă, era altul și anume acela că îi descoperisem partea întunecată din viața lui. M-am supărat așa de tare încât m-am revoltat împotriva lui Dumnezeu zicându-mi cât de orb poate să fie la dorința mea de a mă îndrepta și de a-L căuta, cum nu apreciază strădaniile mele, lăsându-l pe stareț să mă denigreze în felul acesta. Chiar nu-L înțelegeam deloc pe Dumnezeu. Pe fondul acestei supărări dușmanul tuturor oamenilor, Satana, mi-a strecurat în minte soluția finală la viață și problemele mele. Am început astfel să mă gândesc la sinucidere, să-mi iau viața fiindcă nu mai aveam nici o speranță de la nimeni, nici chiar de la Dumnezeu. Dacă tot mă voi omorî mă gândeam să o fac în mânăstire ca să fie o palmă pentru toate mânăstirile din țară, lăsând un bilet de adio în care să prezint starea mânăstirilor și motivele sinuciderii mele. M-am dus la farmacia veterinară cumpărând otravă de șobolani, apoi de la alimentară o sticlă de apă minerală și de la farmacie o siringă cu care să-mi injectez otrava în venă și să mor. Direcția mi-am luat-o spre mânăstirea Dervent cunoscându-i pe câțiva viețuitori de acolo. După un drum de 40 km străbătuți pe jos, am ajuns în orele serii la mânăstire și fiindcă mă cunoșteam cu portarul am primit imediat o cameră de găzduire. Era ultima cameră, îmi ziceam eu, în care îmi voi trăi ultimele momente ale vieții mele. Eram obosit, supărat, dar și hotărât să-mi duc la capăt gândul de sinucidere. Pe patul chiliei era, însă, o carte care mi-a atras atenția prin titlul ei „Din închisoare în Împărăția lui Dumnezeu”, scrisă de Eugen Burghelea. Uitându-mă la ea mi-am zis hai să citesc puțin din ea și apoi îmi voi duce planul la îndeplinire. Așa de mult m-a captivat această carte prin ceea ce scria în ea, prin stilul ei frumos, dar și prin realismul ei, încât nu mi-am dat seama cum trecuse timpul. Cartea era scrisă de unul care a stat în închisoare peste 16 ani și cum din celula închisorii l-a scos Samariteanul milostiv care se apleacă spre orice om indiferent în ce groapă s-ar afla el. În această carte am descoperit un Isus, Fiu de Dumnezeu, căruia îi pasă de problemele noastre și care ne iubește mai mult decât toți oamenii religioși laolaltă, oricum s-ar numi ei. În contrast cu Domnul Isus era scris în acea carte că doar Satana este acela care vrea să-ți iei viața, că el te împinge să te sinucizi, că el este dușmanul vieții și te-ar vrea mai bine în mormânt decât să te întâlnești vreodată cu Dumnezeu. Citind filă după filă, parcă uitasem de ce am venit la mânăstire și parcă în sufletul meu răsărise o speranță de salvare. Salvarea dată prin Isus Hristos. Îmi trecea prin minte întrebarea că așa cum în celula unei închisori un om a putut să se bucure de atâta dragoste din partea lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, oare eu care m-am nevoit atâția ani prin mânăstiri în post și rugăciune, dorind să-mi îndrept viața, de ce n-aș putea beneficia de aceeași iubire. Mi-am dorit atunci să plec următoarea dimineață și să mă întâlnesc cu acest om. Din paginile cărții descoperisem că era membru al Bisericii Baptiste Golgota din Galați și că locuia în acel oraș. A doua zi dimineața fără să mai stau mult pe gânduri am plecat spre Galați cu o adresă a unei biserici în buzunar, dar și cu o speranță. La biserică l- am intâlnit pe pastorul Ghiță Ovidiu care mi-a spus că într-adevăr autorul cărții este membru al bisericii pe care el o păstorește numai că ar fi o mare minune ca el să fie pe acasă. L-a sunat la telefon și minunea s-a întâmplat. Eugen Burghelea era acasă. A venit până la biserică, pe o bicicletă, într-un costum de training și m-am mirat. Eu credeam că un autor de cărți trebuie să conducă o mașină scumpă, că trebuie să fie îmbrăcat la costum și altele de genul acesta. Am mers cu el acasă, la apartamentul lui și după multe ore de discuții el mi-a spus următoarele – acum, după ce m-ai cunoscut pe mine, n-ai vrea să-L cunoști pe Cel ce m-a mântuit pe mine și anume pe Domnul nostru Isus Hristos? Felul în care îmi vorbise mă convinsese așa de mult de puterea Domnului Isus de a transforma vieți încât într-o rugăciune cu lacrimi în ochi L-am primit pe Domnul Isus ca Domnul și Stăpânul vieții mele. Acum aveam încredere că există posibilitatea unei schimbări a vieții și că aceasta se poate face prin Domnul Isus Hristos. Cât de greșit am crezut eu că undeva într-o mânăstire se poate schimba ceva în viața unui om. Cât de amăgiți sunt oamenii care stau acolo între niște ziduri crezând că izolarea de lume, asceza și mistica, autoflagelările, munca până la epuizare, ascultarea de stareț îi pot aduce omului adevărata viață. Prima mărturie publică a predării mele am făcut-o în adunarea Oastea Domnului din Brăila, legământul în Biserica Baptistă Golgota din Galați, iar botezul în Biserica Penticostală din Piatra Neamț. Acum de când Îl am pe Domnul Isus în viața mea, experimentez adevărata viață spirituală care nu poate începe din altă parte decât de la crucea din dealul Golgotei. La cruce am descoperit un Fiu de Dumnezeu care Și-a dat viata pentru păcatele mele și care prin sângele Lui m-a curățit de orice păcat și care de acum mă ajută să trăiesc o viață nouă, o adevărată relație cu Tatăl care a făcut cerurile și pământul. În El am descoperit neprihănirea, calea spre Tatăl, adevărul și viața. Acum sunt ordinat diacon din anul 2010 de către pastorii penticostali, Liviu Axinte și Petrică Păstrăvanu din Piatra Neamț ca urmare a eficienței în lucrarea încredințată în orașul Roznov, județul Neamț, o adunare pe care am luat-o de la câțiva membri și acum suntem 80 de suflete. M-am căsătorit în anul 2006 cu Andrea, o fată crescută în familie de penticostali din zona Neamțului și până în prezent avem doi copii. În anul 2005 am fost invitat la Institutul Biblic Precept Ministries-Surduc de către fratele Daniel-Cristian Florea, fost preot ortodox, ca să ne cunoaștem și să studiem Biblia împreună. Acolo au mai venit și alți colegi care au fost preoți și călugări în biserica ortodoxă și care s-au convertit, iar împreună am luat hotărârea înființării unei asociații a preoților convertiți. Începând cu anul 2010 sunt membru în Asociația preoților convertiți Saul din Tars și împreună cu toți cei din asociație misionăm în țară, mergând prin sate sau orașe, doi câte doi, propovăduind evanghelia Împărăției cerurilor. Astăzi suntem multi preoți și călugări convertiți în întreaga lume. Avem relații de părtășie frățească cu Asociația preoților convertiți din America- majoritatea lor foști preoți catolici, dar și cu cei din Rusia, cu Biserica Ortodoxă Reformată formată din preoți convertiți. Moto-ul vieții mele se află în Filipeni 4- 13 ,,Pot totul în Hristos care mă întărește”.