Ce împiedică pacea dintre Israel și Palestina?
Pe 9 octombrie, episcopul de Southwark, Christopher Chessun, episcopul principal al Bisericii Angliei pentru Orientul Mijlociu, împreună cu episcopii de Chelmsford, Gloucester și Norwich, a emis o declarație despre acordul de încetare a focului în Gaza. În această declarație, episcopii au declarat:
„O pace credibilă trebuie să înceapă cu un armistițiu, dar nu va dura fără o schimbare fundamentală a atitudinilor și comportamentelor care, prea mult timp, au menținut ocupația israeliană a teritoriului palestinian și au zădărnicit autodeterminarea și statul palestinian. Violența coloniștilor din Cisiordania trebuie să înceteze, iar programul de extindere a așezărilor trebuie inversat.”
Apoi adaugă: „Continuăm să susținem că singura cale către o pace justă pentru israelieni și palestinieni este o soluție cu două state, care să asigure un Israel sigur și securizat, alături de un stat palestinian viabil și suveran.”
Ceea ce este destul de uimitor este că responsabilitatea pentru realizarea unei păci durabile revine în întregime Israelului. Singurii oameni ale căror atitudini trebuie să se schimbe sunt israelienii. Aceștia trebuie să abandoneze „atitudinile și comportamentele care, prea mult timp, au menținut ocupația israeliană a teritoriului palestinian și au zădărnicit autodeterminarea și statul palestinian”.
Totuși, așa cum arată în detaliu istoricul Ephraim Karsh în cartea sa „Palestina trădată”, nu atitudinile și comportamentul Israelului i-au împiedicat din punct de vedere istoric pe arabii palestinieni să trăiască în pace într-un stat propriu. Britanicii le-au oferit propriul stat alături de Israel în 1937, Națiunile Unite în 1947 și prim-miniștrii israelieni Yitzhak Rabin, Ehud Barak, Ehud Olmert și Benjamin Netenyahu în 1993, 2000, 2007 și 2009. În plus, populației palestiniene din Gaza i s-a oferit oportunitatea unei autoguvernări complete după retragerea totală a Israelului din Gaza în 2005.
Totuși, cu fiecare dintre aceste ocazii, liderii palestinieni, Hajj Amin Husseini, Yasir Arafat, Mahmoud Abbas și conducerea colectivă a Hamas au respins oportunitatea unei păci durabile care era oferită poporului palestinian.
Dacă ne întrebăm de ce nu au fost dispuși să accepte aceste oferte de pace, răspunsul este dat în Carta Națională Palestiniană din 1968 și în Pactul Hamas din 1988, niciuna dintre acestea nefiind ulterior abrogată sau modificată. Merită să fie citate pe larg aici pentru a înțelege imaginea de ansamblu.
În primul rând, Carta Națională Palestiniană declară la articolul 8 că faza actuală a istoriei poporului palestinian „este cea a luptei naționale (watani) pentru eliberarea Palestinei”.
„Astfel, conflictele dintre forțele naționale palestiniene sunt secundare și ar trebui să se pună capăt de dragul conflictului fundamental care există între forțele sionismului și imperialismului, pe de o parte, și poporul arab palestinian, pe de altă parte”, se arată în comunicat.
„Pe această bază, masele palestiniene, indiferent dacă locuiesc în patria națională sau în diaspora (mahajir), constituie – atât organizațiile lor, cât și indivizii – un singur front național care lucrează pentru recuperarea Palestinei și eliberarea acesteia prin luptă armată.”
Articolul 9 prevede că „lupta armată este singura cale de a elibera Palestina” și că aceasta este „strategia generală, nu doar o fază tactică”.
„Poporul arab palestinian își afirmă hotărârea absolută și rezoluția fermă de a continua lupta armată și de a lupta pentru o revoluție populară armată pentru eliberarea țării sale și revenirea la aceasta. De asemenea, își afirmă dreptul la o viață normală în Palestina și de a-și exercita dreptul la autodeterminare și suveranitate asupra acesteia”, se arată în comunicat.
Articolul 15 prevede apoi că „eliberarea Palestinei” este o „datorie națională (qawmi)” și că „încearcă să respingă agresiunea sionistă și imperialistă împotriva patriei arabe și vizează eliminarea sionismului în Palestina”.
Se continuă: „Responsabilitatea absolută pentru aceasta revine națiunii arabe – popoarelor și guvernelor – cu poporul arab din Palestina în avangardă. Prin urmare, națiunea arabă trebuie să își mobilizeze toate capacitățile militare, umane, morale și spirituale pentru a participa activ alături de poporul palestinian la eliberarea Palestinei. Trebuie, în special în faza revoluției palestiniene armate, să ofere și să furnizeze poporului palestinian tot ajutorul posibil, sprijinul material și uman și să le pună la dispoziție mijloacele și oportunitățile care îi vor permite să continue să își îndeplinească rolul de lider în revoluția armată, până când își vor elibera patria.”
Pactul Hamas prevede în Articolul Unsprezece că: „Mișcarea de Rezistență Islamică consideră că pământul Palestinei este un Waqf islamic consacrat pentru generațiile musulmane viitoare până la Ziua Judecății. Acesta, sau orice parte a acestuia, nu ar trebui risipit: acesta, sau orice parte a acestuia, nu ar trebui abandonat. Nici o singură țară arabă, nici toate țările arabe, nici vreun rege sau președinte, nici toți regii și președinții, nici vreo organizație, nici toți, fie ei palestinieni sau arabi, nu au dreptul să facă acest lucru. Palestina este un ținut islamic Waqf consacrat pentru generațiile musulmane până la Ziua Judecății. Acestea fiind spuse, cine ar putea pretinde că are dreptul de a reprezenta generațiile musulmane până la Ziua Judecății? … Acest Waqf rămâne atâta timp cât există pământul și cerul. Orice procedură care contravine Sharia islamică, în ceea ce privește Palestina, este nulă și neavenită.”
Articolul treisprezece respinge „așa-numitele soluții pașnice și conferințele internaționale” ca fiind „în contradicție cu principiile Mișcării de Rezistență Islamică” și incapabile să realizeze revendicările, să restabilească drepturile sau să facă dreptate celor asupriți”.
Mai mult, acestea sunt „doar modalități de a-i pune pe infidelii din țara musulmanilor ca arbitri… Nu există nicio soluție pentru chestiunea palestiniană decât prin Jihad. Inițiativele, propunerile și conferințele internaționale sunt o pierdere de timp și eforturi zadarnice. Poporul palestinian știe că este mai bine să nu consimtă să i se joace cu viitorul, drepturile și soarta sa”.
Deși Carta Națională Palestiniană folosește limbajul naționalismului arab secular, iar Pactul Hamas folosește limbajul teologiei islamice, ambele propun aceeași idee fundamentală. Întreaga Palestină Mandatarială, „de la râu până la mare”, este teritoriu palestinian și musulman și este datoria tuturor palestinienilor să încerce să elibereze Palestina prin forță.
În plus, pe lângă respingerea de către palestinieni a existenței Israelului, existența acestuia este respinsă și de Iran și de reprezentanții săi libanezi și yemeniți, Hezbollah și houthii. Aceștia resping existența Israelului pe motiv că este un proiect colonial occidental care ocupă teritoriu islamic și, în plus, liderii iranieni susțin și o formă de escatologie islamică șiită în care Mahdi (versiunea șiită a lui Mesia) va apărea conducând lumea în numele Islamului numai după ce lumea islamică va distruge Israelul. Pentru Occident, această credință poate părea complet bizară, dar conducerea iraniană este complet serioasă în această privință.
De asemenea, trebuie înțeles că viziunea asupra lumii tocmai schițată este cea prezentată în continuare în mass-media de către Autoritatea Palestiniană, Hamas și de către Iran și reprezentanții săi și este cea care este predată copiilor și tinerilor palestinieni. Pentru dovezi în acest sens, consultați site-urile web Palestine Media Watch și Middle East Media Research Institute .
Toate acestea înseamnă că sugestia episcopilor conform căreia, dacă israelienii și-ar schimba atitudinile și comportamentul și ar opri activitatea de colonizare în Cisiordania, s-ar deschide calea către pace este complet înșelătoare.
Principalul obstacol în calea păcii este faptul că liderii palestinieni, iranienii și intermediarii lor nu doresc în prezent o soluție cu două state, la fel cum nu au dorit-o nici în perioada în care aceasta a fost oferită din 1937 încoace.
Ceea ce își doresc este un singur stat islamic palestinian care să acopere întreaga zonă de la Iordan până la Marea Mediterană, construit pe ruinele statului Israel și pe moartea, expulzarea sau subjugarea locuitorilor săi evrei. Dacă Israelul s-ar retrage mâine din Cisiordania și l-ar ceda controlului palestinian, toate dovezile pe care le avem indică faptul că, așa cum s-a întâmplat cu Gaza, teritoriul cedat ar fi folosit pur și simplu pentru alte atacuri asupra Israelului.
Nimic din toate acestea nu înseamnă că pacea în Orientul Mijlociu este imposibilă. După cum a spus Isus, „Toate lucrurile sunt cu putință la Dumnezeu” ( Matei 19:26 ). Ceea ce înseamnă este că pacea se va întâmpla doar odată ce va exista o schimbare radicală în gândirea palestinienilor, a Iranului și a intermediarilor săi. Creștinii trebuie să se roage și să lucreze pentru ca această schimbare să se întâmple, dar trebuie mai întâi să recunoască faptul că această schimbare este necesară. Declarații precum cele ale celor patru episcopi sunt profund nefolositoare în această privință.
Sursa: